Meditație la Marcu 14:53-65
, 19/03/2020
În nenumărate rânduri, Hristos ne-a avertizat că în lume vom avea necazuri, că vom fi urâți de toți, așa cum și El a fost urât și respins, și că ucenicia la care El ne cheamă înseamnă, în esență, purtarea crucii, alături de El. Aceasta presupune ca adesea să renunțăm la dreptul nostru, să răbdăm nedreptatea și să biruim răul prin bine. În fața valului de ură și împotrivire trebuie să tăcem, așa cum a făcut și El în fața unor judecători părtinitori și ostili; aceasta îi va aduce la Hristos pe unii dintre cei ce ne fac rău (cf. 1 Pet. 2:12), iar pentru alții va fi o mărturie a luminii care strălucește în întuneric. Însă când vine vorba de identitatea noastră (de oameni înnoiți prin jertfa mântuitoare a lui Hristos și prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt), avem nu doar libertatea, ci și datoria de a le vorbi oamenilor. Identitatea noastră trebuie asumată și dovedită faptic, în toate momentele și la toate nivelurile vieții noastre.
În lumina celor de mai sus, vă chem să medităm, preţ de câteva momente, la viaţa noastră. De câte ori nu se întâmplă, oare, să ne înțelegem exact pe dos menirea? De câte ori nu suntem pătrunși de dorința de a ne scoate dreptatea în fața oamenilor – mai ales atunci când suntem nedreptăţiţi în mod făţiş? Și apoi, de câte ori nu ne simțim stânjeniți în fața colegilor și prietenilor de identitatea noastră – aceea de oameni care-L cunosc şi Îl iubesc de Dumnezeu? Există un timp al tăcerii şi un timp al vorbirii (Ecl. 3:7); însă este atât de important să nu încurcăm lucrurile, vorbind atunci când ni se cere ca, plini de răbdare, să tăcem, şi tăcând atunci când ar trebui să vorbim până şi „de pe acoperişul caselor” (cf. Mat. 10:27).
Dragoș Ștefănică